29 ianuarie 2008

Integrarea în poşircă (pe axa de cârnaţi Bucureşti-Budapesta)

Dacă doriţi să revedeţi din programul de acum un an...

Exodul: "Români, vă ordon, treceţi graniţa! Cu buletinul"
. Ca tot omul care se respectă, am fost serios de mic, dar m-am prostit la bătrâneţe. Mâine-răspoimâine adun 39 de episoade, în care nu m-am putut rupe niciodată de fabuloasele programe tv româneşti de an nou, nici în epoca Saiuz-ului alb-negru al bunicii, nici în a Telecolorului optzecist, nici în a telecomenzilor democrat-copos-populare. Nu m-am rupt până acum, dar tot ce e bine are un final. Nu numai că am plecat de revelion, dar unde şi cu ce învăţăminte? Nu prea departe. La tradiţionalii prieteni unguri. Odată cu atâţia alţi daci, hotărâţi să nu mai stea doar în propria bătătură, ci să scrie ultimele pagini ale exodului cu paşaportul, ca să se reverse înapoi acasă, în 2007, doar cu buletinul, palmat lejer, european. E vremea buletinului, şi la electrocasnice, şi la graniţă. Surpriza fu mare, căci înşişi ungurii nu s-au prea văzut pe propriul lor vapor de An Nou dunărean, din pricina românilor şi a câtorva italieni. Iar, dacă, totuşi, pe ici-colo, s-au mai văzut, de auzit nu s-au prea auzit. Am tras degeaba cu urechea pe la prora, am căutat să desluşesc silabe prin toaletă, am iscodit zadarnic frânturi de vorbe pe ringul de dans, doar-doar mă va mângâia dulşea limbă maghiară. Am rămas nemângâiat! O sută de guri vorbeau, mâncau şi beau româneşte, vreo câteva, rătăcite - italieneşte şi prea puţine în mlădiosul grai de Budă şi Pestă. Până şi ospătarii, după primele noastre tentative de a ne înţelege, elegant, internaţional, într-o engleză nemţită special pentru ei (dialect agreat pe scară largă în Gulaşland), ne-au spus-o onest: “Nu-i mai bine pe rumuneşte?” Bineînţeles! Cum nu? Ja! Igen! Ok!

Ospăţul: "Noi suntem români" la pupa
. Fraţii unguri stau mai bine ca noi la drumuri şi la hipermarketuri. Stau bine şi la civilizaţia preţurilor în turismul curent, dovadă că trei zile în deplină civilizaţie a confortului costă pe la Budapesta cât trei sferturi de pat la Poiana Braşov, o noapte. Stau bine şi la tupeul de a se considera buricul continentului, dar asta nu înseamnă că nu am observat că vinul la liber de pe vapor n-a fost Tokay, ci un soi pe cale de licenţiere, Poşirka, la alegere, roşie şi albă. Dacă ne-ar fi servit cu gulaş, cârnaţi şi paprikaş, ar fi fost mai cinstit, decât să eşueze în rafinamente la care nu se pricep, cu cerb trântit peste dulceaţă, cu pui de baltă cam nespălat pe picioare, cu prosciuto lângă un pepene mai degrabă vernil decât galben şi cu ciulama pe post de paste în tricolorul italic. Organizatorii s-au mai spălat de păcate la sarmalele post-aderare, care încercau firav să copieze reţeta Rubi-Săcărâmb, “cea mai strălucită încarnaţie a geniului românesc” de oală, cu varză acră, orez cât mingea de ping-pong şi multă unsoare. A fost un motiv în plus pentru petrecăreţii valahi să cânte, la Budapesta, la trecerea în anul aderării europene, “Treceţi batalioane” la babord şi “Noi suntem români” la pupa, tocmai când ambarcaţiunea aluneca pe sub podul Erzsebet, ca sarmaua pe gâtlej.

Muzica: "Voc of laif"
. Când tocmai ne întrebam de ce nu e şi ceva spanac în meniu, a început programul trupei de pe vapor. Ne-am dat seama cât era să ne înşelăm. Băieţii aveau voinţă de fier (ca braţul lui Popeye, apropo de spanac), sârguinţă de lăudat, scule de invidiat, o listă temeinică de ever-green-uri, dar urechi de lemn şi degete de sârmă. Stăteau bine cu luminile, dar mai prost cu talentul. Şi cu accentul. Din unele sonorităţi, putem jura că au cântat (e un fel de a spune) piese din ABBA (“Vatărlu”), Roy Orbinson (“Priti vomăn”), Dire Straits (“Voc of laif”). Dar nu lăutarii-s vinovaţi, ci profesorii care nu-i pot învăţa pe vecinii noştri să se împace cu dubluveul, mă rog, cu dabăliu-ul. Aflaţi pe acelaşi vapor, venerabilul chitarist compactist Costi Cămărăşan, străvechiul sunetist flăcărist George Chirca şi necruţătoarea ziaristă tangoistă Alice Năstase ascultau şi ei, sprijiniţi sideral de câte un deget în falcă, unde a ajuns limba care, odată, fusese engleză, înainte să o lege de catarg guriştii de pe Duna.

S-a întors lumea cu preţurile în sus
. Drumurile recente prin câteva oraşe europene demonstrează că s-a întors lumea cu preţurile în sus. Maghiarii tremură de frica TVA-ului de 25%, a deficitului ascuţit până la 10% care le poate sparge gogoaşa şi a românilor care le trag preşul cu investitori străini. Românii tremură de frig, de PIB şi de salariile minime pe continent. Occidentalii tremură de frica mâinii noastre ieftine de muncă. Orientalii tremură de emoţie că nu mai au vize pentru Dâmboviţa. Asta în timpurile în care cele mai scumpe cizme europene sunt la Chişinău, cele mai ieftine haine de lux - în buricul Vienei, cea mai scumpă motorină - la Szeged, cel mai ieftin program politic televizat - la Bucureşti, cel mai de bun simţ turism - în Balcicul românesc, administrat de câteva decenii bulgăreşte, cea mai scumpă pâine cu untură - la Bratislava şi, fără îndoială, cea mai ieftină naivitate - la Bruxelles, care ne-a primit în UE, dar nu ştie ce-a făcut. Şi, când şi-o da seama, o să fie prea târziu. Pentru că pericolul e că mai degrabă vesticii o să se integreze în poşirca balcanică, decât noi în năravurile scotch. Speranţa şi obiceiul rău nu sunt impozabile. De-aia, pe oriunde ajung, ai noştri cântă din tot plămânul “Noi suntem aici pe veci stăpâni”, chiar dacă sunt slugi la arendaşii de căpşuni.

. P.S. Aceste mărturisiri despre revelionul trecut, 2007, când am rătăcit pe Dunăre străină exact în clipa intrării noastre în UE, au mai văzut luciul tiparului în revistele “Hot Shop by Tomis Mall” şi "Flacăra". Acum le încredinţez luciului monitoarelor.

5 comentarii:

elena spunea...

31.12.2007, ora 18.00
Nici n-apuc sa ma dezmeticesc bine de "spiritul Craciunului", ca ma trezesc din nou, luata ca de val si trantita cu capul in nisip pe plaja altui spirit conventional si rudimentar, numait Anul Nou. Nu numai ca nu voiam sa-l simt (pe spirit), dar am fost obligata sa-i deschid pana si usa. Si cum se face ca de ficare data cand a batut la usa, n-a fost picior de om prin preajma, sau, ma rog, o fi fost careva, dar din comoditate, nu s-a sinchisit nimeni sa raspunda la tocaniturile usii. Si de indata ce am deschis, au navalit "pe mine" numai zurgalai obositi si clinchenituri lesinate, de parca eram la o pomana de tigani (parca astia-si jelesc defunctii pe acorduri de slow-manele ?!?). N-am zabovit prea mult sa ma bucur de glasurile melodioase ale colindatorilor ("cantau" precum catelele in calduri din spatele blocurilor, numai "ho-ho-urile" le-am retinut, ca-ci restul a fuzionat perfect intre "a nu intelege", "a nu-ti iesi din prima", "a nu avea altceva de facut", "a nu fii, a nu..cate si mai cate"), ca s-au napustit toti (adunati, sase la numar)cu palmele innegrite si colturoase) la bani (ce bani, ca nu detineam decat o pijama rosie si niste papuci mov). Cert e ca dintr-o suflare (respectiv trei versuri comuniste gen "A-ho/ A-ho? Copii si frati../")au "dovenit" tot imnul. Nu m-am bucurat foarte tare ca se terminase cantarea, dar nici n-am suspinat. In mintea mea fulgera cu amintiri, gen bunica, frig, sanius, colaci, fular sau abur, si nimic din toate acelea nu regaseam in chelacaitura lor. Nu-i bai. Ma scutur putin si pornesc in cautarea cash-ului, pentru a-mi satura oastea care astepta la usa casei mele. Se facu dreptate, am inchis si usa, am stins si felinarul de pe hol, si am pornit naucita de atata vraja muzicala (inca-mi trancanea-n urechi colindul)pana la fereastra. Zeci de astfel de grupuri roiau prin jurul blocurilor, aceleasi fete sifonate si reci, parca erau la indigo, maturau zapada(parca a nins?!?) numarandu-si averea stransa in mai putin de doua ore(cred). Nu stiu cum am facut, sau daca am facut ceva, dar m-am trezit undeva in jurul orei 22.00, imbracata-n fusta (de ocazie) si o camasa "de sarbatoare", stand in fata unei mese, de circa doi metri, intinzand platori de mezeluri si bociferandu-mi nemultumirea fata de trecerea fabuloasa in Noul An. Nu, nu va imaginati ca eram singura, langa mine erau povesti variate, erau personaje la fel de plictisite ca mine, era El (iubitul meu), o pisica ciufulita si trei pesti amarati, aruncati intr-un acvariu fitos.
Ora 23.00 Ne-am aruncat intr-un vartej al dansului timp de o ora, ne-am destrabalat pana cand "Cazacioc-ul"(varinta romaneasca) Doinei Badea s-a oprit (de fapt nu ea s-a oprit, ci laptopul, care anunta ca bateria necesita incarcare). Vreme de o jumatate de ora am incercat sa socializam, sa parem un pic mai maturi, sa ne dam in stamba, care a citit mai mult si care a interpretat mai bine, etc.
24.00
.......................................................
00.30
Nimic mai frumos decat bubuituri infernale, decat urlete (pe diverse tonuri), decat chinezarii aruncate-n aer, decat limbaj colorat si "specializat", etc.
Bine ca am intrat, intrati o sa stam un an de zile, pana cand orologiul va indica din nou, ora 00.00.

Sunt convinsa ca intregesc sirul nemultumitilor Anului Nou, ma refer la eveniment in sine, restul..e discutabil.

elena spunea...

P.S. "Rectific: "numait" e numit, "ca-ci" se scrie legat, "a nu fii.." se scrie cu un singur "i", "dovenit" este dovedit, "bociferandu-mi" este vociferandu-mi. Din prea multa graba.

mado spunea...

vin aici, stii pe ce ruta
nu promit... ca nu-i stiuta
de mai trec
...au ba

dar in drumul meu prin bloguri
semne las si nu doar cioburi
ca sa stiu pe drum de seara
unde n-am stat ptret de-"o doară".

o seara faina!

Andrei Păunescu spunea...

Elena,
1. Multumesc pentru jurnalul de revelion, la fel de frustrant ca al meu.
2. M-a intristat tare imaginea pestilor aruncati in acvariu.
3. Pacat ca ai corectat "bociferand", caci suna inedit si avea sens, ca o nemultumire, cu tot cu lacrimi si invective. Uneori, ce e din greseala e mai iesit din comun.

Andrei Păunescu spunea...

Mado,
Asa iti place, sa incifrezi si sa scrii ca la biliard, indirect? Nici o problemaa, e bine si asa! Faina sa fie seara si la tine.