Integrarea în poşircă (pe axa de cârnaţi Bucureşti-Budapesta)

Dacă doriţi să revedeţi din programul de acum un an...

Exodul: "Români, vă ordon, treceţi graniţa! Cu buletinul"

. Ca tot omul care se respectă, am fost serios de mic, dar m-am prostit la bătrâneţe. Mâine-răspoimâine adun 39 de episoade, în care nu m-am putut rupe niciodată de fabuloasele programe tv româneşti de an nou, nici în epoca Saiuz-ului alb-negru al bunicii, nici în a Telecolorului optzecist, nici în a telecomenzilor democrat-copos-populare. Nu m-am rupt până acum, dar tot ce e bine are un final. Nu numai că am plecat de revelion, dar unde şi cu ce învăţăminte? Nu prea departe. La tradiţionalii prieteni unguri. Odată cu atâţia alţi daci, hotărâţi să nu mai stea doar în propria bătătură, ci să scrie ultimele pagini ale exodului cu paşaportul, ca să se reverse înapoi acasă, în 2007, doar cu buletinul, palmat lejer, european. E vremea buletinului, şi la electrocasnice, şi la graniţă. Surpriza fu mare, căci înşişi ungurii nu s-au prea văzut pe propriul lor vapor de An Nou dunărean, din pricina românilor şi a câtorva italieni. Iar, dacă, totuşi, pe ici-colo, s-au mai văzut, de auzit nu s-au prea auzit. Am tras degeaba cu urechea pe la prora, am căutat să desluşesc silabe prin toaletă, am iscodit zadarnic frânturi de vorbe pe ringul de dans, doar-doar mă va mângâia dulşea limbă maghiară. Am rămas nemângâiat! O sută de guri vorbeau, mâncau şi beau româneşte, vreo câteva, rătăcite - italieneşte şi prea puţine în mlădiosul grai de Budă şi Pestă. Până şi ospătarii, după primele noastre tentative de a ne înţelege, elegant, internaţional, într-o engleză nemţită special pentru ei (dialect agreat pe scară largă în Gulaşland), ne-au spus-o onest: “Nu-i mai bine pe rumuneşte?” Bineînţeles! Cum nu? Ja! Igen! Ok!

Ospăţul: "Noi suntem români" la pupa

. Fraţii unguri stau mai bine ca noi la drumuri şi la hipermarketuri. Stau bine şi la civilizaţia preţurilor în turismul curent, dovadă că trei zile în deplină civilizaţie a confortului costă pe la Budapesta cât trei sferturi de pat la Poiana Braşov, o noapte. Stau bine şi la tupeul de a se considera buricul continentului, dar asta nu înseamnă că nu am observat că vinul la liber de pe vapor n-a fost Tokay, ci un soi pe cale de licenţiere, Poşirka, la alegere, roşie şi albă. Dacă ne-ar fi servit cu gulaş, cârnaţi şi paprikaş, ar fi fost mai cinstit, decât să eşueze în rafinamente la care nu se pricep, cu cerb trântit peste dulceaţă, cu pui de baltă cam nespălat pe picioare, cu prosciuto lângă un pepene mai degrabă vernil decât galben şi cu ciulama pe post de paste în tricolorul italic. Organizatorii s-au mai spălat de păcate la sarmalele post-aderare, care încercau firav să copieze reţeta Rubi-Săcărâmb, “cea mai strălucită încarnaţie a geniului românesc” de oală, cu varză acră, orez cât mingea de ping-pong şi multă unsoare. A fost un motiv în plus pentru petrecăreţii valahi să cânte, la Budapesta, la trecerea în anul aderării europene, “Treceţi batalioane” la babord şi “Noi suntem români” la pupa, tocmai când ambarcaţiunea aluneca pe sub podul Erzsebet, ca sarmaua pe gâtlej.

Muzica: "Voc of laif"

. Când tocmai ne întrebam de ce nu e şi ceva spanac în meniu, a început programul trupei de pe vapor. Ne-am dat seama cât era să ne înşelăm. Băieţii aveau voinţă de fier (ca braţul lui Popeye, apropo de spanac), sârguinţă de lăudat, scule de invidiat, o listă temeinică de ever-green-uri, dar urechi de lemn şi degete de sârmă. Stăteau bine cu luminile, dar mai prost cu talentul. Şi cu accentul. Din unele sonorităţi, putem jura că au cântat (e un fel de a spune) piese din ABBA (“Vatărlu”), Roy Orbinson (“Priti vomăn”), Dire Straits (“Voc of laif”). Dar nu lăutarii-s vinovaţi, ci profesorii care nu-i pot învăţa pe vecinii noştri să se împace cu dubluveul, mă rog, cu dabăliu-ul. Aflaţi pe acelaşi vapor, venerabilul chitarist compactist Costi Cămărăşan, străvechiul sunetist flăcărist George Chirca şi necruţătoarea ziaristă tangoistă Alice Năstase ascultau şi ei, sprijiniţi sideral de câte un deget în falcă, unde a ajuns limba care, odată, fusese engleză, înainte să o lege de catarg guriştii de pe Duna.

S-a întors lumea cu preţurile în sus

. Drumurile recente prin câteva oraşe europene demonstrează că s-a întors lumea cu preţurile în sus. Maghiarii tremură de frica TVA-ului de 25%, a deficitului ascuţit până la 10% care le poate sparge gogoaşa şi a românilor care le trag preşul cu investitori străini. Românii tremură de frig, de PIB şi de salariile minime pe continent. Occidentalii tremură de frica mâinii noastre ieftine de muncă. Orientalii tremură de emoţie că nu mai au vize pentru Dâmboviţa. Asta în timpurile în care cele mai scumpe cizme europene sunt la Chişinău, cele mai ieftine haine de lux - în buricul Vienei, cea mai scumpă motorină - la Szeged, cel mai ieftin program politic televizat - la Bucureşti, cel mai de bun simţ turism - în Balcicul românesc, administrat de câteva decenii bulgăreşte, cea mai scumpă pâine cu untură - la Bratislava şi, fără îndoială, cea mai ieftină naivitate - la Bruxelles, care ne-a primit în UE, dar nu ştie ce-a făcut. Şi, când şi-o da seama, o să fie prea târziu. Pentru că pericolul e că mai degrabă vesticii o să se integreze în poşirca balcanică, decât noi în năravurile scotch. Speranţa şi obiceiul rău nu sunt impozabile. De-aia, pe oriunde ajung, ai noştri cântă din tot plămânul “Noi suntem aici pe veci stăpâni”, chiar dacă sunt slugi la arendaşii de căpşuni.

. P.S. Aceste mărturisiri despre revelionul trecut, 2007, când am rătăcit pe Dunăre străină exact în clipa intrării noastre în UE, au mai văzut luciul tiparului în revistele “Hot Shop by Tomis Mall” şi "Flacăra". Acum le încredinţez luciului monitoarelor.